Nandos

Numele lui este Matache Ionuţ Cristian, are 19 ani şi în august 2005 a suferit un accident la coloana vertebrală, în urma căruia a rămas paralizat. În 2006 a început procesul de recuperare, care decurge bine. De cînd a aflat de tratamentul cu celule stem, din China, familia a încercat să strîngă banii necesari pentru tratament. Suma necesara este de 30.000 euro, dar pînă acum nu s-a strîns nimic. A fost la televiziuni, la firme importante din România, la fundaţii, dar, din pacate, nu reprezintă decît un dosar cu un anumit număr de ordine.

Ionuţ speră ca oamenii să afle despre cazul lui şi, daca au posibilitatea, să-l ajute. Iar eu sper ca voi să preluaţi acest text şi să-l postaţi pe blogurile voastre.

Acum, citiţi ce a scris AICI Ionuţ! Există oare răspuns la prima întrebare a lui!?

www.visezsamerg.ro

Poate v-aţi pus întrebarea de ce acord atîta importanţă greşelilor gramaticale întîlnite pe site urile sportive. Ei bine, sînt două motive

1. Pentru că nu mă pot abţine să nu fac print screen atunci cînd dau peste ele. Pe lîngă faptul că mă amuză, mi se pare de neconceput ca oameni care nu respectă o cerinţă elementară, aceea de a vorbi şi a scrie corect limba română, să fie acceptaţi în presă.

OK. În cazul în care ar avea de ales între doi oameni, un şef de departament l-ar alege în 99% din cazuri pe cel care aduce informaţii, în detrimentul celui care se împacă bine cu gramatica. Ideal ar fi să-l găseşti pe cel care aduce informaţii şi apoi le redactează corect, dar….asta e! Sînt din ce în ce mai puţini oamenii care pot face aceste două lucruri simultan.

Totuşi, ar fi o idee bună ca în fiecare redacţie să existe omul care aduce informaţia, iar ea să apară pe site ( în timp real, aşa cum este online ul azi) după ce un corector sau un editor îi dă OK ul. Altfel, ne facem de rîs. De ce? (more…)

Ştiţi, pentru că v-am povestit. Sînt cîţiva băieţi în presă care fură. Fură băi nene, fură! N-are rost să vă dau exemple, le puteţi găsi în categoria MEDIA MASS. E frustrant pentru cei care muncesc să facă rost de o ştire, să o editeze şi apoi să o vadă la ei acolo fără ca sursa să fie precizată.

Se întîmplă azi, zîmbeşti. Se întîmplă mîine, te încrunţi niţel. E, dacă se întîmplă şi poimîine, încep să-ţi vină spumele. Aşa cum i-au venit lui Horia Ivanovici mai alarteri.

Dat fiind faptul că acest fenomen se propagă cu repeziciune şi că trebuie totuşi făcut ceva în sensu` ăsta, aflîndu-mă ieri la palat, am pus o întrebare: “Bre, nea Gigi, ce merită bre ciorditorii ăştia?”

Imagine: Andrei Crăţoiu

“Cine este acest om?”, întreba selecţionerul la o emisiune sportivă în 2006. N-a trecut foarte mult timp şi Adrian Porumboiu, Gigi Neţoiu şi Răzvan Lucescu îşi exprimau aceeaşi nedumerire. L-am văzut apoi pe Marian Iancu spunîndu-i “Muc cel Mic” şi era clar că nici el nu ştia cu cine vorbeşte. Iar mie nu-mi venea să cred ce se-ntîmplă, atîţia oameni care nu-l cunosc!? Ei bine, domnilor…

Vasile Turcu s-a născut pe 11 august 1954, în comuna Hudeşti, din judeţul Botoşani. A intrat în afaceri în anul 1990, atunci cînd a înfiinţat compania Romconstruct. Graţie talentului său managerial, a ajuns să deţină o avere estimată în prezent la circa 160 de milioane de dolari. Din 2004, este acţionar la clubul de fotbal Dinamo Bucureşti, în care a investit peste 4 milioane de euro. Pe 7 februarie 2004 Vasile Turcu a fost medaliat de fostul Preşedinte Iliescu cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, distincţie care se acordă „pentru talentul şi serviciile deosebite aduse culturii şi promovării spiritului caritabil, prin opere de creaţie şi sociale“.

Drept urmare, atunci cînd va trece în lumea celor drepţi, Vasile Turcu nu va fi dus la groapă aşa cum veţi fi conduşi dumneavoastră, ci va beneficia de onoruri militare. Adică fanfară şi salve de tun. Clar?

Zilele trecute, l-am auzit pe Cristi Borcea zicînd despre el că nu se pricepe deloc la fotbal. Ei bine, Vasile Turcu îi putea spune repede cîţi jucători fac parte din primul “11″ sau în ce condiţii un sistem 4-4-2, elastic, se poate transforma într-un 5-3-2, jartea. L-ar fi încurcat, vă asigur! Şi, dacă voia să-l umilească, de-a dreptul, îl provoca la un tenis cu piciorul. Ultima oară şi-a dat cu mingea în faţă şi a dărîmat un gard.

Şapte…

…luni se împlineau de la meciul tur cu olandezii. Pornind cu şansa a doua, fără Chivu, dar cu genunchii juliţi ai lui Mutu, băieţii au ieşit atunci cu capul sus de pe teren. Iar noi am început să sperăm, parcă mai mult ca niciodată. Apoi, fără paşi greşiţi în grupă, ne-am apropiat încet calificarea pe care aseară am jucat-o la Constanţa.

Olandezii au venit să ne bată, dar au simţit cît de mult îşi doresc românii să meargă mai departe. Perioada de graţie a lui Mutu şi dorinţa de a juca a lui Chivu ne dădeau speranţe că vor reuşi. În minutul 71, Goian ni le-a împlinit.

7 luni au trecut şi de cînd Piţurcă a rămas fără tată, s-a stins înaintea meciului de la Rotterdam. Dacă ar fi avut atunci puţină răbdare, acum ar fi plecat zîmbind. Aşa cum zîmbea selecţionerul aseară. Era a 7 a victorie în grupa 7.

Coincidenţe!? Probabil. Taine? Posibil. Cert e că într-o zi de 17 putem fi calificaţi şi matematic, iar într-o altă zi de 17 vom lua punctele înapoi de la bulgari. Asta ca să nu mai avem nici un dubiu că 2007 reprezintă anul în care cei din generaţia lui Mutu şi Chivu “au revenit în viaţa noastră”. Dupa 7 ani de la ultima participare la un turneu final. Inutil să vă mai spun în ce zi debutează cel din 2008.

Articol apărut pe data de 14 octombrie 2007, după meciul pe care naţionala l-a cîştigat în faţa Olandei, la Constanţa. Acesta surprinde o serie de evenimente care s-au întîmplat sau urmau să se întîmple şi care aveau ceva în comun; cifra 7. “Coincidenţele” continuă. România face parte din grupa 7 a preliminariilor pentru Campionatul Mondial din 2010. Să dea Dumnezeu să fie cu noroc şi de data asta!

P.S. Tragerea la sorţi a avut loc, ieri, pe 25. Cat fac 2+5? Ha!

Sînt nişte vremuri în care sînt prea multe în vitrine dar nimic în interior.

Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru că nu vor fi lîngă tine o eternitate.
Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curînd şi va pleca de lîngă tine.

Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lîngă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.
Aminteşte-ţi să spui “Te iubesc” prietenului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inimă.
O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci cînd sînt sincere.

Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mînă şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lîngă tine.

Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gîndurile preţioase pe care le ai.

Octavian Paler

…..nu mai este printre noi. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

You` ll never walk alone!

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

O româncă a alergat maratonul Londrei. O competiţie foarte periculoasă dacă nu eşti sportiv. Un tînăr a murit şi alte 3 persoane sînt în stare critică la spital. Toţi cei care nu sunt sportivi de performanţă au ales să alerge pentru o cauză, ignorînd total riscurile la care se expun. Cîţi dintre noi am avea putere să facem asta?

Interpretul celebrului şlagăr “Hai acasă”, începînd de astazi, nu se mai află printre noi. Gil Dobrică, oltean din Dăbuleni, un om simplu şi modest un artist cu pasiune nebună pentru muzică, a început să cânte la 17 ani, în clubul Uzinei “7 Noiembrie”, din Craiova. Rock, soul, jazz sau swing - cu asta ne-a încîntat! În anul 1970 a venit în Bucureşti şi a început colaborarea cu trupa Sfinx, cîntînd în baruri celebre la acea vreme. “Hai acasă” este melodia care-ţi vine instantaneu în minte atunci cînd auzi numele Gil Dobrică - un om care a iubit atat de mult muzica încît nu a mai avut timp sa-şi întemeieze o familie.

“În meseria asta, căsătoriile se fac şi se desfac aiurea. Mie mi-a dat Dumnezeu harul cântecului, pe asta am pedalat” - Gil Dobrică.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Gil Dobrică, care a încetat din viaţă marţi, la ora 12.50, la Craiova, urmează să fie înmormântat joi, la cimitirul Ungureni din oraş.

Remember.

Celălalt.

Ei isi respecta tara, isi cunosc imnul, il canta in picioare pe stadioane. Noi balmajim cel mult o strofa. Prima.
Ei isi iubesc reginele, isi respecta presedintii, isi plang printesele. Noi ne facem praf si pulbere marinarul.
Ei isi recunosc valorile, le perpetueaza, le ridica pe un soclu de unde nu le mai coboara. Noi l-am facut pe Eminescu sifilitic. Sa zica merci ca nu l-am facut si comunist.
Ei pornesc de la principiul “ce fac eu pentru tara”. Noi de la “ce face tara pentru noi.”
Ei muncesc. Noi ne facem.
Ei au inventat workaholic. Noi am inventat smecheria.
Si toate astea in nici un caz pentru ca, timp de 45 de ani, Noi l-am avut pe Mos Gerila si Ei pe Mos Craciun. Fuck off!

Ţi-am zis! Nu prea te-am sunat în ultima vreme pentru că am fost adîncit în gîndurile mele. Se apropia meciul cu olandezii aştia pe care nu mai reuşim odată să-i batem! M-am tot gîndit, ce băieţi să chem, cum să-i aşez în teren, ce să le spun, poate poate acum să reuşim. Am trasat atîtea linii pe foile astea că aproape nu le mai înţeleg nici eu şi, ca un făcut, mi s-a accidentat şi Cristian. Aveam atîta nevoie de el! Dar stai liniştit, o să mă descurc, nu-ţi face griji! L-am chemat pe Mirel. Ştiu că ţie îţi place cum joacă, uite că ţi l-am adus!…..

M-am gandit la ce-mi ziceai şi cred că o să atac. Vorba ta, dacă îi las pe aştia să joace se termină rău. O să vezi că, de data asta, o să ieşi din curte cu fruntea sus, simt eu că băieţii mei o să facă un meci mare. Le-am zis să nu le fie frică, să se gîndească la cît de valoroşi sînt, din moment ce joacă la nivelul ăsta, pentru ţara lor. Şi m-am mai gîndit la ceva, că Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunile şi o să am şi eu noroc. O să fie bine, o să vezi!

Uite că m-am luat cu vorba şi era să uit ce voiam să te întreb: De ce mă tată nu ai mai avut şi tu răbdare cîteva zile? Ai fi plecat zîmbind…

Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar ţie să-ţi poarte noroc de acolo de Sus, nea Pitzi!

Update: 24.04.2007, Rotterdam, Olanda - România, 0-0

A trecut prin moarte. E slăbit, aproape de nerecunoscut, dar e acelaşi! Are un fel aparte de a se juca cu vorbele. Ca un “jongleor” cu bilele la circ. Ascultîndu-l, realizezi cît de urît, cît de sărăcăcios trebuie să sune limba română pe care o vorbeşti. Dă cuvintelor noi sensuri, le amestecă într-un ritm ameţitor, pentru ca, în final, să iasă în forma cîştigătoare. Ca numerele la loto. Nu urăşte, deşi este urît. Nu cere nimic din ceea ce nu i se cuvine, nici nu acceptă ceea ce i se dă. Pentru că i se dă cu răutate!

Punîndu-l nedrept pe o listă, într-o înşiruire nenorocită de nume, demonizîndu-l, contestîndu-l, chinuindu-l sufleteşte, umilindu-l, restrîngîndu-l forţat la un numitor comun, care dă fiori românilor, l-au mîhnit! Dar nu l-au redus la tăcere. Nici nu aveau cum. Pentru că e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să-l scoţi din milioane de inimi. Inimi pentru care nu e un comunist damnat - e cel care i-a învăţat Ruga pentru părinţi!

L-am revăzut după mult timp şi am realizat că mi-a lipsit. Nu mai are aceeaşi forţă în glas, dar are aceeaşi forţă în suflet. A trăit permanent sub ameninţare, a trebuit să fie mereu atent. Atunci, pentru a nu cădea în dizgraţie - de acolo nu ar fi putut scrie. Acum, pentru a nu fi linşat - paradoxal, tocmai pentru că atunci a rămas în picioare. Este Repetabila sa povară. Într-un final, a obosit!

Poate pentru ca, desi suntem din ce in ce mai multi, am inceput sa fim din ce in ce mai singuri. Poate pentru ca, desi mijloacele prin care o putem face se dezvolta intr-un ritm ametitor, paradoxal, comunicarea dintre noi incepe sa dispara. (more…)

“Ne lipseşte rezonanţa golului care vibrează prin cartiere, sălbatic şi ascuţit, tabacic sau feminin, cor pe o mie de voci, rostogolindu-se din fereastră în fereastră…..Toate acestea nu pot compensa sunetul despre care scriitorul Philip Roth spunea că e cel mai greu de uitat, dintre toate memorate de fiinţa umană: sunetul pămîntului rostogolit pe coşciug. Pe acesta l-a ascultat Victor Piţurcă, azi, la înmormîntarea tatălui. De aceea, el nu va înlocui, nu va copleşi, ci se va strecura în surdină, minut cu minut, consolator, pînă cînd îl vom auzi din nou, sîmbătă seară…”

Catalin Tolontan vorbind despre ceea ce el numeste,”Sunetul echipei nationale.” Eu as mai adauga unul, cel al tastelor apasate de Catalin atunci cand scrie. Este cu siguranta unul comun, dar, razabatand prin monitoare sau hartia ziarului de a doua zi, iti ramane in creier. Asta pana in ziua in care va scrie iar, din suflet.